Psihologia sportivă

Când vorbim de psihologia sportivă, cred că toți ne ducem cu gandul la psihologul sportiv al Simonei Halep. Deci știm că nu e ceva „inventat” din nimic; da, e o persoană care „psihologește” sportivii, pe scurt, dar ce face, mai exact?

În cazul în care ai fost/ești sportiv, îți poți aduce aminte de momentele cand simțeai că instrucțiunile antrenorului nu erau complete sau satisfăcătoare, sau pur și simplu lipsea ceva. A existat vreun moment înainte de concurs în care să te duci la antrenorul tău și să ii spui „îmi e frică/am emoții”, iar răspunsul lui a fost, în linii mari, „nu ai de ce”? Asta este complet normal (din păcate). Un antrenor nu poate fi doar antrenor, acesta trebuie să planifice vârful de performanță în raport cu competițiile, este șeful logisticii pe echipamente și deplasări, este un bun preparator fizic (sau măcar are cunoștințe legate de recuperarea sportivă). Pe scurt, fișa postului de antrenor într-o lume ideală ar fi aceea a unui om care și-a dedicat viața (academică) pentru a înțelege și manipula toate sistemele complexe care se întâmplă în sport, pentru a crea sportivi pregătiți de performanță. Și cum nu credem în posibilitatea idealului și, în același timp, nu sunt peste tot antrenori cu patru facultăți făcute ca să te învețe cum să dai cu piciorul în minge, apare nevoia de personal specializat pe o singură ramură, fie recuperare, fie nutriție, fie psihologie sportivă.

Pentru înțelegerea psihologiei sportive, o să împart antrenamentele în patru categorii:

• Pregătirea tehnică. Aici sportivul învăța modul cel mai eficient, corect și fără consum de resurse ne-necesare să facă o mișcare corectă (ex. aruncarea la coș);
• Pregătirea tactică. Aici intră înțelegerea mediului sau a terenului de joc și ce strategii trebuie folosite pentru maximizarea performanței. Tot aici, pentru sporturile de echipă, apare și dimensiunea de strategii ce pot să fie sau nu folositoare împotriva echipei adverse (sau a rivalului, în sporturile individuale);
• Pregătirea fizică. (Se explică de la sine 😀);
• Pregătirea psihologică. Aici intră tot ce ține de gândurile și emoțiile unui sportiv, de comportamentele sale.

În marea majoritate a cazurilor, psihologia sportivă se ocupă cu pregătirea psihologică a sportivilor, având ușoare tangențe, câteodată, cu tactica sau cu metodele de învățare ale pregătirii tehnice. Atenția unui psiholog sportiv merge pe comportamentele și trăirile unui sportiv și își adaptează strategiile în concordanță cu performanța și cu structura personalității acelui sportiv.

Prin asta mă refer la orice poate fi îmbunătățit (pe plan psihocomportamental) și care stă în controlul sportivului și sporește performanța. Mai jos sunt cele mai comune „teme” ale unui sportiv în căutare de ghidaj pe partea psihologică a sportului:

• Diminuarea „emoțiilor” de dinaintea și din timpul concursului;
• Depășirea plictiselii din cauza antrenamentelor monotone;
• Dezvoltarea resurselor mentale (motivație, concentrare, atenție, reziliență, combativitate etc.);
• Diminuarea fricii de probă sau adversar;
• Dezvoltarea conduitei sportive (fair-play);
• Înțelegerea modului de funcționare a unui sportiv pentru aplicarea celor mai bune strategii în sporirea performanței;
• Dezvoltarea încrederii în performanța proprie;
• Îmbunătățirea relației cu echipa/antrenorul;
• Prevenirea și gestionarea surmenajului (burnout).

Psihologia sportivă pentru non-sportivi

Psihologia sportivă este folositoare și pentru non-sportivi. Aceleași strategii pe care le folosește specialistul în cazul „vreau sa mă înțeleg mai bine cu antrenorul/echipa” le poate folosi și în cazul „vreau sa mă înțeleg mai bine cu șeful/colegii de muncă”. Dorința de performanță și autodepășire nu apare doar la sportivi, ci la orice persoană care vrea sa fie mai bună în domeniul său. Așa, psihologia sportivă devine psihologia eficienței (a succesului) cat ai bate din palme, însă despre asta voi vorbi mai pe larg într-un articol viitor.