Psihoterapia adleriană

Adleriana face parte din școlile psihanalitice (psihodinamice) ale psihoterapiei. Obiectivele primare ale psihoterapiei adleriene sunt ca persoana să-și înțeleagă stilul de viață, să aibă curajul să se schimbe și să dezvolte interes social (spirit comunitar).

După Alfred Adler, părintele acestei forme de psihoterapie, nu ai nevoie de mai mult de atât pentru a atinge un echilibru mental și o înțelegere profundă asupra vieții proprii. Ca proces psihoterapeutic, adleriana este de termen lung și intră în profunzimea inconștientului cu scopul de a-l face mai conștient. Nu este suficient să schimbi efectul pentru remedierea unui impediment, ci ai nevoie să înțelegi cauza și scopul, iar scopul simptomului care creează impedimente se află în interiorul stilului de viață.

Stilul de viață este o însumare a trăsăturilor atribuite din ordinea nașterii, dinamica familială și experiențele trăite în copilărie. Amintirile de până la vârsta de 8-9 ani sunt cele mai importante, pentru că atunci se creează nucleul stilului de viață. Cu trecerea timpului, nucleul devine un prototip al stilului de viață (în jurul vârstei de 16 ani), acesta cosolidându-se într-un set de credințe legate de sine, oameni, lumea înconjurătoare și păreri despre concepte precum bine/rău, corect/greșit.

O altă componentă a stilul de viață este modul în care ne adaptăm la provocările vieții să dezvoltăm soluții. Dacă soluțiile pe care le dezvoltăm nu sunt eficiente pe termen lung, cu timpul sunt șanse să apară nevroze (când ce simt, ce cred, ce trebuie să fac și ce îmi cere societatea să fac sunt mult prea diferite sau imposibil de îndeplinit)

Toți oamenii sunt nevrotici până într-un punct, unii au nevroze mai predominante decât ceilalți, însă toți avem „ceva” ce putem imbunătăți în stilul nostru de viață. Prin nevroză mă refer la șabloane de gândire care ne opresc din a ne arăta propria noastră unicitate, personalitate și potențialul nostru uman, din cauza complexelor de inferioritate ori superioritate.

Complexele de inferioritate / superioritate vin ca niște strategii sau mecanisme de supracompensare. Prima teorie al lui Alfred Adler despre inferioritate a avut legătură cu organele (de simț, stomac, inimă etc.) acestea fiind inferiorități obiective (cum sunt înălțimea, greutatea, tipul corpului), însă cu timpul se pot transforma în inferiorități subiective (sunt prost, nu sunt bun de nimic, sunt urât ș.a.m.d).

Complexele de inferioritate și superioritate sunt foarte asemănătoare, ambele având rolul de a masca sau proteja imaginea subiectivă a omului în cauză: se simte cel mai important om de pe planetă? O să-ți arate asta cu fiecare gest, cuvânt sau privire (superioritate). Își maschează fricile, are o părere proastă despre sine, face orice sa nu facă o greșeală, nu se lasă să simtă emoții care pot sa fie percepute ca slăbiciune? (inferioritate).

Diferența dintre cei doi este că cel ce se crede superior vrea să arate asta tuturor celor din jurul său pentru a se convinge pe sine că așa stau lucrurile, iar cel ce se simte inferior o sa facă tot posibilul sa nu-i fie confirmată teoria asupra propriei inferiorități.

Totuși, complexele nu sunt doar o „boală”, ci în ele se află și mecanisme compensatorii: cel ce se simte inferior are o motivație extrem de mare să se schimbe. Când un complex de inferioritate scade până într-un sentiment de inferioritate, se produce o schimbare din supracompensare în compensare. Persoana în cauză își acceptă și înțelege slăbiciunile, își apreciază calitățile bune pe care le are și este motivat sa fie folositor pentru ceilalți.

Etapele psihoterapiei adleriene