Cealaltă față a depresiei

Depresia este aproape de neînțeles pentru cineva care n-a trecut prin ea, cam ca oricare altă astfel de stare psihologică. Din afară, depresia arată complet diferit decât cum se simte ea pe interior.

Chiar și atunci când încerci s-o descrii, cuvintele pe care le ai la îndemână sunt prea puțin… orice, ca să poată exprima cu adevărat cum se simte ea.

De aceea, atunci când se vorbește despre depresie, discursul este întotdeauna adresat unei părți sau alteia: exteriorului sau interiorului; uite cum e să ai depresie vs. știu cum e să ai depresie. Aproape niciodată un articol despre depresie nu li se poate adresa tuturor în același timp pentru că dacă ai avut depresie, știi cum e, nu e nevoie să-ți explice altul cum se simte, iar dacă nu ai avut, toate metaforele alea pe care le găsesc oamenii să-și descrie starea ți se par niște scuze elaborate, mascate în profunzimi spirituale și intelectuale.

Însă mi se pare important să mă adresez ambelor părți implicate, pentru că deși se simte profund singuratică…

Depresia este o tulburare mai degrabă socială.

La ce mă refer prin „tulburare socială”?

Dacă stai să te gândești cât mai clinic și pragmatic la ea, depresia este un sentiment profund de inadecvare, de insuficiență, de lipsă de scop și perspectivă, de dorință de autoizolare din credința puternică și profundă că ai fi defect și, prin urmare, inapt ori inadaptat social. Toate acestea sunt sentimente și trăiri legate de lumea exterioară sau cu efecte în lumea exterioară.

Nu ne putem simți inadecvați ori insuficienți în vid, e nevoie de un obiect exterior cu care să ne comparăm. Prin urmare, atunci când ființa se simte slabă și incapabilă să facă față și să gestioneze cererile din exterior, se retrage și face ceea ce știe cel mai bine, adică se învinovățește, își pune vina inadaptării asupra propriei persoane sau asupra societății ca entitate și intră într-o stare profundă de tristețe și de lipsă de scop: depresia.

Unul dintre primele efecte ale depresiei și cel mai ușor de trecut cu vederea (și din interior, și din exterior), mai ales în zilele noastre tumultoase și ocupate, agitate și pline de stres, este izolarea socială. Este ușor să confunzi că te izolezi pentru că ești epuizat și ai nevoie de spațiu pentru tine și de relaxare sau că te izolezi din cauză că simți că nu ai cu ce să contribui, că nu faci cu adevărat parte din grup sau că interacțiunile sociale mai degrabă te epuizează și te sleiesc. Interacțiunile sociale sunt obositoare și atunci când ești obosit, însă dacă ești obosit mereu (și chiar și-atunci când nu ești eviți să iei contact cu exteriorul), atunci s-ar putea să te păcălești singur, de fapt.

Autoizolarea este subtilă: se întâmplă treptat și are mereu o scuză.​

Mecanismele autoizolării nu sunt foarte diferite de ale procrastinării („Lasă, că fac altă dată”, „Lasă că vorbesc cu el altă dată”), de-aia un autoizolator este, de multe ori, și o persoană care tinde să procrastineze. Menționez asta pentru că este relevant. Pentru că depresia arată de multe ori, dinăuntru, dar mai ales din afară, ca lenea. „Îi e lene să iasă din casă, să termine raportul, să-și facă de mâncare, să facă un duș.” În final, ce este leneșul, dacă nu cineva care nu îndeplinește sarcinile sale zilnice de ființă socială în societate?

E o linie fină între lene și depresie și pare că evităm s-o observăm sau că nici măcar nu ne gândim că ar fi o legătură.

Pentru omul aflat în depresie, e ușor și la îndemână să-și pună defectul nefuncționării pe umerii săi. În fond, se potrivește atât de bine cu tiparul de om rău ori disfuncțional pe care-l are deja despre sine: antisocial, prea emoțional, lipsit de răbdare, nu e în stare să păstreze relații, trebuie că este și leneș.

Iar din exterior, este la fel de simplu de pus eticheta lenei, pentru că ne absolvă să ne mai gândim la un alt motiv pentru care persoana din fața noastră nu depune efortul de a face ceva cu viața ei. Tindem să ne comparăm între noi și de o parte, și de cealaltă, și aproape de fiecare dată persoana în depresie iese mai prost. Cu toții am avut stări de lene sau plictis, dar nu ne putem imagina cum este să fii atât de dărâmat, încât să nu te poți ridica din pat o zi întreagă. Fără să fi făcut nimic cu o zi înainte. Sau cu o zi înainte…

De fapt, oamenii în depresie fac ceva, chiar și atunci când nu fac nimic. Cu cât sunt de mai mult timp în acea stare și cu cât ea este mai profundă, mai pregnantă ori mai impredictibilă, cu atât ei gândesc mai mult și sunt mai prinși în idei și raționamente toxice ori distructive legate de propria persoană sau de lumea din jur.

Când ești în depresie, pendulezi întotdeauna între a da vina pe tine și a da vina pe ceilalți. Ești de atât de mult timp în această pendulare, încât nu mai ști în care gând să crezi, așa că ajungi să le crezi pe toate: lumea este un loc rece și nesigur, oamenii sunt egoiști și, în cel mai bun caz, neutri, iar tu nu ești în stare să faci nimic și nu contezi, de fapt, pentru nimeni. Astea sunt minciunile pe care depresia ți le spune zilnic, până când ajungi să le crezi.

Manifestarea în exterior este întotdeauna percepută ca fiind rece. Depresia te izolează și te face să crezi că ești singur, până când ajungi chiar să fii. Gândurile negative și disfuncționale vin întotdeauna pe o bază reală: e adevărat că oamenii au viețile lor separate de ale noastre și e adevărat că uneori sunt egoiști. Dar soluția pe care ți-o oferă depresia, deși pare firească și rațională, este de fapt greșită și bazată pur pe emoții de furie și tristețe, răscolite de frica de abandon, de eșec, de lipsă de scop. Soluția pe care ți-o oferă depresia este să fugi. Să te ascunzi. Să te izolezi.

Singurătatea provocată de depresie este poate unul dintre cele mai negre stări pe care le poate experimenta cineva. Poate de-aia o și numesc unii „demonul” din ei. Și cel mai negru lucru la această singurătate este că ea se simte infinită. Ești într-o închisoare, condamnat la singurătate totală.

Cum ar putea fi asta vreodată o soluție? Răspunsul e simplu: nu este.​

Oricât de greu ar fi și ar suna, soluția este expunerea

În primul rând, expunerea acelor emoții negative, iar dacă nu ai încă acces la emoții, măcar expunerea gândurilor. Expune-te tu, în primul rând, la propriile gânduri pe care le ai și care te incapacitează. Ce-ți spui atunci când stai singur în pat și nu reușești să te dai jos? Și apoi întreabă-te de ce? Ai curaj să intri în procesul ăsta de introspecție. Știu că ți-e frică de ce monștri s-ar putea să întâlnești acolo, dar niciun monstru nu e mai înfricoșător decât o viață trăită în agonie și suferință. Acum ai instrumentele psihice necesare să te poți lupta cu orice provocare îți iese în cale.

Poți să te ajuți de un jurnal în care să scrii acele gânduri cu care te rănești singur. Nu trebuie să aibă sens, nu trebuie să-l arăți nimănui altcuiva, dacă nu vrei. Doar scrie acolo tot ce ți-ai spune, ca să poți să vezi mai ușor și mai clar ce anume îți provoacă suferință.

Și nu-ți fie teamă să ceri ajutor. De specialitate și de la prieteni. Este important, dacă ai posibilitatea, să mergi în terapie, să îți iei inima în dinți și să faci asta pentru tine. Știu că uneori se simte ca și cum nu meriți ajutor, dar crede-mă, cu toții avem nevoie câteodată de îndrumare în viața noastră.

Și este la fel de important să încerci să te deschizi măcar puțin, măcar unor oameni în care ai încredere. Nu te gândi că n-ai mulți prieteni; de fapt, majoritatea dintre noi avem doar două, trei persoane pe care le putem numi așa. Gândește-te ca la o oportunitate de a te apropia de niște oameni de care îți place și pe care ți-ai dori să-i poți avea în viața ta.

Iar dacă ești cineva care cunoaște o persoană în depresie și își dorește s-o ajute, chiar și faptul că ai ajuns până aici este un lucru important și dovedește iubirea și empatia pe care o ai pentru prietenul tău! Întreabă-l din când în când cum se simte și, uneori, nu-l crede când îți spune „bine”. Când n-are chef să iasă, du-te tu la el. Spune-i tu primul cum te simți și care sunt dificultățile tale, dacă tot nu vrea să se deschidă. Ai răbdare, pentru că o să-i ia ceva timp să te creadă că îl iubești cu adevărat.