Depresia și narcisismul: două fețe ale aceleiași monede

La o primă vedere, e greu de alăturat depresia narcisismului. Par două reacții, două moduri complet diferite de a exista. Însă la o privire mai atentă, sunt destul de asemănătoare. Amândouă sunt distructive și, greu de acceptat pentru depresivi, amândouă sunt concentrate în jurul propriei persoane. Self-absorbsion. O aproape-obsesie legată de părerile celor din jur, dusă până într-acolo, încât toate reacțiile la lumea exterioară sunt despre lumea interioară. Însă, e drept, în moduri opuse. 

Dacă narcisismul ne îndeamnă să credem despre noi înșine că suntem cei mai buni și mai interesanți, depresia ne îndeamnă să credem opusul. Acolo unde narcisismul ne spune „ceilalți sunt supărați/se îndepărtează pentru că e vina lor, ei sunt în neregulă”, depresia proliferează „este vina mea, eu sunt cel care e în neregulă”. 

Aici însă nu vreau să fac o comparație a celor două, ci mai degrabă vreau să mă adresez oamenilor care sunt în depresie. Știu cât de copleșitoare și adâncă poate fi depresia și știu cum există momente în care pune stăpânire pe ființa ta și pe realitate și te controlează aproape complet. Însă în momentele neutre, de „luciditate”, când am stat să analizez conținutul depresiei mele (ce îmi spune în momentele alea în care mă controlează?) mi-am dat seama de un adevăr dureros. Oricât de mult și de tare ar fi încercat să mă convingă depresia mea că este despre alții care nu mă văd, nu mă apreciază și mă abandonează, în final ea este, de fapt, despre mine. Pe mine nu mă văd, pe mine nu mă apreciază, pe mine mă abandonează. Totul se învârte, până la urmă, în jurul meu.

La fel ca narcisistul (și, de fapt, ca oricare altă persoană, indiferent de „tulburarea” pe care o are sau nu), și eu eram în centrul propriului meu univers. Și eu simțeam și credeam că toate mi se întâmplau mie, că mie voiau oamenii să îmi facă rău sau că de mine nu le păsa, la mine nu se gândeau, pe mine nu mă iubeau. Eu eram cea importantă.

Nu cunosc narcisismul la fel de intim precum cunosc depresia, dar cred că depresia are o formă de narcisism în ea, mai puternică decât ne-ar plăcea nouă, depresivilor, să credem despre noi înșine. Suntem prinși într-o obsesie legată de propria persoană, o dependență de gândurile care ne vorbesc despre noi înșine. Numai că se întâmplă ca la noi gândurile alea să fie negative. 

Soluția:

E drept că depresia se întâmplă în capul nostru și ne afectează în mod direct și în principal pe noi înșine, însă nu putem nega efectul real al mediului asupra persoanei. Ființa umană face parte dintr-un sistem, indiferent de cât de izolată ar fi în fapt. Că este vorba de locul de muncă, de familia de proveniență (chiar și în cazul contactului limitat), de cunoștințe, prieteni, amici, toate aceste relații în care existăm ne creează realitatea în care ne trăim viața. Ajutate de propria minte, desigur, și de mecanismele de adaptare pe care ni le-am construit pe tot parcursul vieții.

Prin urmare, soluția are mai multe aspecte, care se au ca efect una pe cealaltă, însă e mai ușor și util de început cu:

• Deschidere / curiozitate față de propriile gânduri

Trecem prin viață destul de inconștienți de ceea ce ne trece prin cap pe parcursul unei zile. Dacă ne întreabă cineva la ce ne gândim, răspunsul este, aproape fără echivoc, „la nimic”. Dar adevărul este că gândim în fiecare secundă a vieții noastre. Ne narăm fiecare acțiune, ne explicăm fiecare comportament, comentăm la fiecare mesaj pe care îl primim din exterior. Doar că am ajuns să fim atât de obișnuiți cu zgomotul din propria minte, încât am ajuns surzi la vocile din capul nostru.

Provocarea aici este să îți îndrepți atenția spre acel zgomot din interior. Ce îți spui în mintea ta atunci când nu ești atent? Cu ce atitudine te motivezi pe tine însuți? Cum vorbești cu tine? Și apoi, după ce ai aflat lucrurile astea, următorul pas este să te întrebi de ce. De ce îți spui că ești bun de nimic și că nu ai niciun prieten? Cum te pui în centrul propriului univers și, mai important, la ce te ajută să-ți spui lucrurile astea? Care e mesajul pe care vrei să ți-l transmiți?

• Modificarea discursului interior

Suntem obișnuiți să ne spunem că viața este împotriva noastră și că suntem defecți, ciudați, de neiubit. Însă, dacă suntem sinceri cu noi înșine, în adâncul sufletului vom găsi, tocmai prin aceste sentimente opuse, un sentiment de importanță. Dacă nu am fi considerat despre noi înșine că suntem, totuși, importanți, că trebuie să fim, că merităm să fim, atunci probabil că nu am fi suferit atât de tare atunci când am fi simțit că nu suntem toate astea. 

Așadar, e important de canalizat tocmai sentimentul abscons, aparent nefamiliar, de „importanță”. Și să ne ajutăm de el ca să ne calibrăm la realitate așa cum este ea, nu așa cum ne-o imaginăm noi, prin prisma depresiei noastre. Această calibrare ne ajută, în final, să facem pasul următor.

Aici, provocarea este să surprinzi acele gânduri și atitudini negative pe care le ai despre tine și să le îndrumi, ușor, spre o zonă mai neutră sau chiar pozitivă. Din momentul în care ne dăm seama, la punctul anterior, ce mesaje încearcă să ne transmită gândurile noastre, devine mai ușor să le modificăm forma.*

*ex. „Nu contez pentru nimeni, nimeni nu mă iubește, toți mă abandonează, nu merit nimic bun” vs. „În momentul ăsta simt lucrurile astea, iar ele au sens având în vedere toate experiențele de viață pe care le-am avut. Sunt într-un proces și o să tot simt lucrurile astea pe tot parcursul vieții mele, dar ele mă ajută să-mi dau seama ce am nevoie și ce vreau să primesc de la oamenii din jurul meu. E important să le ascult și să îmi dau seama ce încearcă să-mi transmită.”

• Comunicarea nevoilor

Acest pas este important de făcut, dar este dificil din două motive. Pe de o parte, necesită să știm care sunt nevoile noastre. La asta ne ajută primul pas, în care ne ascultăm discursul interior și încercăm să ne dăm seama ce anume încearcă să ne transmită: ce îmi lipsește în relația x sau în viața mea în general? • Ce anume îmi doresc și nu am? • Unde m-aș fi așteptat să fiu acum și unde sunt de fapt? • De ce fel de oameni îmi doresc să mă înconjor? • Ce fel de relații vreau să am? • Ce am nevoie în momentul ăsta? (În acest proces ar fi foarte folositor un psihoterapeut, pentru că de multe ori nu știm nici ce întrebări să ne punem și nici cum să răspundem la ele, ceea ce ne blochează și mai tare și ne menține în buclă. Însă un psihoterapeut ne poate ajuta să ne dăm seama ce anume simțim și ne poate insufla curajul de a ne da acces la propriile emoții și de a spune cu voce tare acele lucruri pe care poate că nu le-am spus niciodată. Dacă vrei să afli mai multe despre cum să începi să-ți găsești un psihoterapeut potrivit pentru tine, poți citi articolul ăsta.)

Un alt motiv pentru dificultatea acestui pas este însăși interacțiunea cu ceilalți. Este dificil, mai ales pentru persoanele neconflictuale, să deschidă o discuție despre nemulțumirile și frustrările pe care le au într-o relație. Pe de o parte, al doilea pas despre care am discutat ne poate ajuta să învățăm să ne formulăm mesajele mai cu blândețe și mai asertiv.

Însă pe de altă parte, e important de ținut cont că o opreliște mare pe care o avem în comunicarea cu ceilalță este frica. Aceea că nu vom fi acceptați, că vom fi respinși, că ni se va confirma că nevoile noastre nu contează. Oricare ar fi ea, frica vine și dintr-o lipsă de încredere în persoana din fața noastră. Fie că e vorba de un prieten, de un părinte sau de un partener, teama că ne vor abandona vine din lipsa de încredere că persoana aceea ne iubește și că vrea să fie alături de noi dacă îi cerem. Uneori, frica e validă, bazată pe experiențe anterioare. Alteori însă, este doar o frică din inerție, o fabricație a minții noastre, care ne oprește din a avea relații profunde și satisfăcătoare cu oamenii care ne apreciază cu adevărat și care vor să facă parte din viața noastră. 

E important să ne dăm seama care sunt acele relații în care frica nu este îndreptățită și să ne permitem să fim mai vulnerabili și mai apropiați cu acele persoane. Însă indiferent de natura relației, e la fel de important să ne comunicăm limitele și nevoile cu oricine interacționăm.

Numai așa ne vom putea crea, în final, o viață și niște relații exact așa cum ni le dorim și avem nevoie, nu cum „se întâmplă” să le primim de la viață.