Despre ratare: ți-ai ratat viața sau nu?

Ratat(ă): Care nu a izbutit să se afirme, să se realizeze, să creeze ceva de valoare.

Dicționarul explicativ al limbii române

M-am întâlnit zilele trecute cu o prietenă pe care am admirat-o întotdeauna pentru modul în care a știut să-și trăiască viața, crescând singură 2 copii cuminți și echilibrați, plecați deja pe drumul lor în viață, profesoară iubită de generații întregi de liceeni care și-au ales meseria inspirați de pasiunea insuflată de ea.

Îmi spunea ce mai făcuse în ultimele luni de când nu ne mai întâlnisem, când a ajuns cu povestirea la refuzul de a participa la o reuniune cu foștii colegi de facultate dintr-un motiv care m-a lăsat cu gura căscată – pentru că nu a vrut ca întâlnirea cu aceștia să-i accentueze sentimentul de ratare pe care îl resimte din ce în ce mai intens. Am fost incapabil să spun ceva pe moment, și ea a trecut la alte subiecte.

Cum este posibil ca o persoană care, pentru toți cei din jurul ei, este o persoană cu o viață împlinită, să considere că și-a ratat viața?

Dar ce este ratarea, până la urmă? Poți măsura obiectiv acest lucru?

Am început să caut informații despre cum abordează psihologii o astfel de temă și am constatat că nu este un subiect prea la modă. Pare că lumea nu are această problemă și, în consecință, nu există prea mult interes în abordarea ei.

Însă eu cred că sunt puțini cei care, după 40 – 45 de ani, să-și spună – am reușit, am obținut tot ce mi-am dorit, sau măcar cele mai importante lucruri dintre cele visate, și am realizat mai multe decât majoritatea celor cu care mă compar. Majoritatea vor spune că sunt departe de ce și-au dorit/propus și că sunt mai puțin realizați decât cei din jurul lor. Mulți vor spune – nu am reușit, am ratat.

Ca să poți spune că ai ratat, înseamnă că a existat o perioadă în trecutul tău în care ți-ai făcut planuri de viață, ți-ai stabilit anumite obiective, ai visat cu ochii deschiși unde vrei să ajungi și cine vrei să fii … când vei fi mare. Sau poate că nu ai avut/nu ți-ai făcut planuri, ci doar ai mers înainte cu viața, iar acum te compari cu cei din jurul tău și simți/vezi că ei au realizat mai multe decât tine.

Dar cât de ușor sau cât de corect poți face această evaluare, această comparație?
Sau, mai corect fie spus, crezi că poți face această comparație în mod obiectiv?
Mai probabil compari vise adolescentine, nerealiste, gonflate de presiunile celor care încercau să te împingă înainte în viață cu viața reală, cu oportunitățile reale, cu șansele reale, cu provocările reale. Și este greu să dea pe plus. Și chiar dacă ai ajuns să trăiești visele adolescenței, realitatea, cotidianul, le face să pară mai puțin colorate, mai puțin strălucitoare. Și asta fără să adăugăm și falsa percepție creată de rețelele sociale despre viața celorlalți.

Iar să te compari cu alții este încă și mai greu. Cum poți compara faptul că ai crescut doi copii, care au ajuns adulți echilibrați, cu a fi directorul unei firme de succes, sau sportiv de mare performanță, academician sau artist apreciat sau milionar sau … continuă tu cu ce vrei.

Poate că nu vrei să te compari cu ceilalți, ci doar să te raportezi la potențialul pe care simți/crezi că l-ai avut la începutul vieții.

Dar atunci, la început, chiar te evaluai corect? Iar drumul a depins de tine întotdeauna? A depins întotdeauna de alții?
Ce cred eu când cineva zice că s-a ratat? Că cel mai probabil nu își dă seama câte a realizat în viață. Că este blocat într-un pattern de gândire defetistă, că nu are încredere în el, că probabil este, măcar puțin, în depresie. Și mai cred că este absurd să te chinui cu gândul că nu ai reușit în viață, fără să încerci să corectezi emoțiile aduse de acest gând.

Și încă ceva, chiar dacă tu crezi că nu ai reușit să faci în viață tot ce ți-ai propus, nu poți încerca să schimbi ceva acum? Ești încă pe teren și meciul nu s-a încheiat.

Pot să te ajut?