Părinții sunt de vină

„Părinții lui sunt de vină. În special maică-sa. Ea i-a băgat în cap toate tâmpeniile despre relații și cum să se poarte cu o femeie. Prin comportamentul ei, în special. Adică, dacă ea a fost sluga soțului și nu i-a ieșit din cuvânt, așa ar trebui să facă și băiatul ei. Și cu un astfel de exemplu cum putea să fie el altfel? Nu a avut nicio șansă de la început. Nici măcar nu pot să-l acuz de lucrurile pe care le zice și le face. Ei sunt de vină și eu trebuie să mă chinui cu el acum.”

Clienta* care îmi povestește aceste lucruri a venit să o ajut să-și țină sub control anxietatea. Are 47 de ani și soțul ei la fel. S-au cunoscut în școală și la 20 de ani s-au căsătorit. Au doi copii majori.

Părinții sunt de vină? Sau mai bine zis, până când putem să dăm vina pe părinți? Până când putem spune că problemele noastre sunt rezultatul modului în care ne-au crescut părinții? Că lipsa de încredere este din cauza faptului că ne-au spus tot timpul că nu suntem în stare de nimic. Că ne alegem parteneri nepotriviți pentru că încercăm să reparăm în relația cu ei ce nu a funcționat în relația cu părintele nostru de sex opus. Sau să replicăm în familia noastră modelul disfuncțional de relație al părinților noștri.

Știu, lucrurile astea ne vor influența toată viața, vor face parte integrantă din noi pentru că au fost clădite atunci când eram plămadă și ne formam. Dar putem să le diminuăm importanța, ne putem elibera din determinismul lor; depinde de noi, adulți fiind, să ne găsim propriile valori. Să lucrăm cu noi înșine ca să devenim persoanele care ne dorim să fim.

Poate că, destul de repede după ce am ajuns adulți sau poate mai târziu, ne dăm seama că ceva nu funcționează în noi așa cum ar trebui, că tot repetăm comportamente care ne aduc rezultate proaste, că suntem criticați pentru aceleași și aceleași defecte, că ne blocăm în același tip de relații. Oricând ar fi asta, ar fi bine să căutăm în noi cauza și atunci s-ar putea să constatăm că suntem așa pentru că așa ne-au făcut părinții noștri să fim.

Și mulți se opresc aici. Prea mulți. Sunt mulțumiți, cumva, că au găsit o explicație. Părinții sunt de vină, nu ei. Și continuă să rostogolească aceleași lucruri disfuncționale toată viața lor. Victime ale determinismului. Nu le va fi bine, probabil nu vor fi fericiți și aproape sigur problemele lor vor fi preluate de copiii lor.

Ce poți face dacă ești unul dintre acei copii? Poți rupe cercul acestui determinism? Poți merge mai departe cu un pas, încercând să te schimbi?

Hai să ne gândim la următorul scenariu: inviți la tine acasă mai mulți colegi de muncă. Mâncați ceva gătit de tine și stați de vorbă la un pahar, ascultând niște muzică. La sfârșit, pentru că ai încredere în ei și ei în tine, îi rogi să-ți spună cum a fost experiența pentru ei. Și toți îți spun că mâncarea a fost prea grasă, mobila incomodă și muzica deranjantă. Și le spui că au dreptate. Și ție-ți par la fel. Muzica te deprimă, ai probleme cu spatele de la fotoliul în care ”te relaxezi” zilnic și deja colesterolul-ți atinge cerul. Știi asta de mult, dar nu este vina ta. Așa ai învățat/văzut la părinții tăi.

Părinții sunt de vină?

*Clienta și-a dat acordul să folosesc acest citat.