Sindromul cuibului gol

Spre vârsta de 50 de ani, peste capul multor părinți de copii deveniți tineri adulți se prăbușește un butoi plin cu emoții negative, care poartă numele de sindromul cuibului gol. El este declanșat de plecarea copiilor de acasă. Acest sindrom se resimte mai puternic în viața femeilor, pentru că este mai probabil ca ele să fi fost mai implicate în creșterea copilului și se suprapune, foarte probabil, peste perioada instalării menopauzei. Persoanele casnice au, de asemenea, o probabilitate mai mare să fie mai puternic impactate.

Sindromul cuibului gol „lovește” în principal zona de statut a persoanei și zona relațiilor.

Se schimbă statutul pentru că persoana pierde, relativ brusc, rolul de părinte. Toate îndatoririle aduse de acest rol dispar și dispare și puterea resimțită în calitate de persoană care lua sau era implicată în deciziile privind copilul. Dacă acest rol era cel mai important rol al persoanei, dacă nu chiar singurul rol important, impactul negativ este cu atât mai mare.

Relațiile – cu copilul și cu partenerul – se schimbă și ele la fel de rapid. Dacă principala relație din viața adultului era cea cu copilul, iar cea cu partenerul era construită preponderent în jurul nevoilor copilului, este probabil ca prin plecarea acestuia sa-l lipsească pe adult de majoritatea interacțiunilor relaționale relevante.

Dacă în această perioadă este normal să fie resimțită o stare de melancolie, de tristețe, există și persoane care sunt date rău „peste cap”, ajungând să manifeste o depresie accentuată (cu tulburări alimentare și de somn), plâns excesiv, sentimente de abandon și de inutilitate. Toate acestea pot avea efecte asupra partenerului – acuzat că nu face ceva pentru a îndrepta lucrurile – sau asupra tânărului care ajunge să plece în viața adultă însoțit de un puternic sentiment de vinovăție.

În această perioadă este foarte probabil să iasă la suprafață, cu putere, toate problemele nerezolvate ale cuplului, probleme ascunse până în acel moment în spatele creșterii copilului, ceea ce face ca rata separării și divorțului să fie destul de mare în jurul acestui moment al vieții.

Dacă se ajunge la instalarea depresiei este de recomandat ca persoana să apeleze la un psihiatru, pentru a urma un tratament antidepresiv, și la un psihoterapeut, pentru a depăși mai ușor și mai repede greutățile perioadei.

În cadrul psihoterapiei se va lucra în special la reconstrucția identității, astfel încât alte roluri ale persoanei să devină importante, iar rolul de părinte să se restructureze în raport cu noua realitate a copilului-adult. De asemenea, se lucrează la reconsolidarea relației cu partenerul, pe noile coordonate ale vieții acestora.

Ajută foarte mult și o „lărgire” a vieții sociale, consolidarea relațiilor cu persoane relevante din viața de până atunci sau chiar construirea de noi relații. Aici poate intra și adoptarea unor noi activități, în afara casei, care pot aduce, la rândul lor, noi relații.

Identificarea unor noi moduri de a fi de ajutor copilului plecat este de asemenea importantă. Posibil ca acesta să simtă și el nevoia de suport pentru o perioadă de tranziție spre autonomia totală, dar este important ca acest ajutor să fie „negociat”, și nu oferit cu forța.