Cușca temporală 1: Anxietatea

Unul dintre principalele lucruri care ne separă pe noi oamenii de celelalte animale de pe pământ este abilitatea noastră de a călători, mental, în timp. Ne e aproape imposibil să ne imaginăm cum arată experiența animalelor care trăiesc bazându-se pe instinct, care doar reacționează la ce se întâmplă, pentru că atât de mult din experiența noastră umană este trăită (for better or for worse) cât de departe se poate de clipa actuală în care ne găsim.

Ne petrecem o oră în trafic gândindu-ne obsesiv la o interacțiune pe care am avut-o cu cineva în acea zi sau ne pierdem zile întregi retrăind momente de glorie sau durere pe care le-am avut când eram mai mici. Alternativ, calculăm pe ce rută să mergem la muncă săptămâna următoare ca să stăm mai puțin în trafic. Ne gândim cum vrem să arate viața noastră și cine vrem să fim peste 5, 10, 20 de ani. Facem acum acțiuni mărunte care, în sine, nu ne ajută la nimic, dar care, pe termen lung, se adună și construiesc în realitate acea imagine pe care acum ceva timp nu puteam decât să ne-o imaginăm.

Această lărgire profundă a spațiului în care putem să operăm în mintea noastră stă la baza tuturor realizărilor de care suntem mândri ca specie. Toate monumentele mărețe, toate descoperirile științifice și avansurile tehnologice care ne revoluționează viața din ce în ce mai des se datorează faptului că putem, în mintea noastră, să ne întoarcem în timp și să învățăm din greșeli și să călătorim în viitor și să calculăm drumul de aici încolo. Chiar dacă înseamnă că de multe ori suntem mai puțin prezenți în momentul actual, acest spațiu mental e unul dintre lucrurile care ne fac oameni.

Se poate spune, cred eu, că majoritatea tulburărilor mentale au ca mecanism, printre altele, vicierea acestor abilități. Dar aș vrea să mă concentrez pe una în care acest efect este foarte vizibil: anxietatea și panica.

Anxietatea

S-a scris mult despre cum procrastinarea nu este satisfăcător explicată de „lene” și că o direcție mai promițătoare de investigație este anxietatea. De multe ori, când trebuie să ne apucăm de muncă la un proiect pe termen lung, mai ales dacă am tot amânat asta, mintea are un mod de a ne aduce la suprafață și a ne pune să ne confruntăm cu fricile noastre ascunse.

Mă chinui de săptămâni întregi să scriu acest articol, spre exemplu, pentru că de fiecare dată când mă apuc să scriu reușesc să progresez doar câteva propoziții până când nu îmi place cum sună ceva. Până când șterg și reformulez, și tot nu îmi place așa că șterg din nou, și ajung să mă blochez. Și în acel blocaj, în acea pauză de 10 secunde în care aștept să îmi apară în minte a opta variantă de a spune același lucru, apare altceva. Apare un gând despre ce se întâmplă. Sunt blocat la propoziția asta de 5 minute.

„Wow, 5 minute pentru doar o propoziție, de ce îmi ia așa mult? Ce am?”
„Poate că, de fapt, nu sunt așa de bun la asta. Poate nici nu știu foarte bine ce vreau să zic.”
„Damn. Mi se pare mie că am muncit mult să ajung aici, dar de fapt sunt doar la început și orice eforturi am depus până acum nici nu se compară cu ce urmează de aici încolo. Dar nu mai am timp… Am tras atât de mult de timp, trebuie să scriu articolele astea.”
„Ce mă fac? O să scriu un articol și toată lumea o să-și dea seama că sunt un impostor, că nu am ce să caut aici. O să eșuez, la asta, și în carieră, și în tot ce-mi propun.”

Toate gândurile astea se aud în mintea mea vag și confuz, undeva la marginea percepției. La început, poate le auzeam mai clar, dar acum, după ce le-am auzit ani întregi, se confundă cu fundalul. Devin mai mult o senzație, grea și apăsătoare, și mă opresc. Iau o pauză. Scot telefonul să verific notificări, mă uit la un video pe youtube. Mă distrag, pentru că e prea greu să stau cu acea senzație, să o las să existe și să trec mai departe.

Și după, dacă mă întrebi de ce îmi ia atât de mult să scriu un articol de câteva pagini, răspunsul meu o să fie că am fost leneș. Am procrastinat. Pur și simplu, nu am suficientă disciplină, mai am de lucrat la asta, sunt prea ușor de distras.

Ăsta este unul dintre multele mecanisme ale represiei. Este motivul pentru care anxietatea e de multe ori numită „frica fără un obiect al fricii”, „frica fără ceva anume de care îți este frică”. Pentru că, de multe ori, acele sentimente și senzații sunt atât de greu de dus, acele scenarii catastrofale sunt atât de înfricoșătoare, încât e mai mai safe pentru noi să nu ne dăm seama cu adevărat că sunt acolo. E mai safe pentru mine să cred că sunt o persoană inteligentă care ar putea să scrie o capodoperă de articol, doar că sunt încetinit de lene și de lipsa de motivație, decât să-mi asum riscul că s-ar putea să aflu că diverse lucruri pe care mi-am bazat până acum identitatea erau false.

Ar trebui să se numească „frica atunci când nu știi tu de ce anume îți este frică”.

Mă trezesc, îmi fac rutina de dimineață și îmi planific ziua. Încep să fac acel calcul pe termen lung, să mă întind în mintea mea cu ani în față, să mă văd ca psihoterapeut de succes, cu câteva cărți publicate, și încep să planific.

„Ce trebuie să fac ca să ajung acolo? Păi trebuie, în primul rând, să mă apuc să scriu și eu măcar câteva articole pentru site.”
Și aici apare anxietatea. Mintea mea a învățat foarte bine că să mă apuc să scriu articolele alea înseamnă să mă bag în acea stare care mă face să mă simt rău, așa că mă reorientez.

„Eh, parcă nu am chef, nu am inspirație să mă apuc acum de articole. Nu cumva îmi expiră buletinul în câteva luni? Ar trebui să mă ocup de asta.”
Dintr-un foc, anxietatea mi-a tăiat zece ani din abilitatea de a mă propulsa în viitor. Mi-a îngrădit spațiul mental dintr-un loc vast, plin de posibilități, în ceva mai mic, mai manageable: cum fac să previn o problema care va apărea peste câteva luni.

Zece ani de posibilități. Atâtea lucruri pe care le pot face. Atâtea direcții în care pot merge. Atâtea moduri în care pot să eșuez.
Unde e controlul meu în asta?

Și nu se termină aici. Această anxietate are abilitatea să micșoreze acest spațiu din ce în ce mai mult. De la zece ani la câteva luni, de la câteva luni la câteva săptămâni și, înainte să îmi dau seama ce se întâmplă, nu mai sunt capabil să mă duc mai departe de finalul zilei prezente…

Urmează să mă văd cu niște colegi vechi diseară.

„Cum să mă îmbrac? Ce o să le spun când ajung acolo?”
Și mintea mea începe să deruleze scenarii în care ajung la barul în care trebuie să ne întâlnim și îi văd pe colegii mei. Mă văd pe mine, îmbrăcat în diverse feluri, intrând în bar cu diverse atitudini. Trec prin din ce în ce mai multe scenarii, încercând să prezic care o să fie reacția lor la fiecare. Încercând să recapăt acel control.

„Ce o să creadă despre mine? O să par un ratat?”
Probabil.
Din nou acel sentiment apăsător.

Cum aș putea să mă gândesc și să lucrez la proiecte pe 10 ani, când riscul care mă consumă urmează să se întâmple în câteva ore?

Citește aici continuarea articolului.