Citește aici prima parte a articolului.
Panica, omologul acut al anxietății cronice.
Povestea continuă chiar de unde am rămas. După ce observ acel sentiment apăsător, mintea îmi oferă o soluție rapidă:
Mai sunt ore întregi până când trebuie să pleci, vezi tu atunci cu ce te îmbraci. Mai știi videoul ăla de pe youtube pe care nu ai apucat să-l termini ieri?
Îmi scot telefonul și încep să dau scroll. După ceva timp, îmi dau seama că distragerea mea de câteva minute s-a transformat în câteva ore. O să întârzii.
Ajung la bar și mă salut cu oamenii care sunt acolo deja de 15 minute. Mă bucur să-i văd, și ei pe mine. Totul merge bine… În afara de… Stai.
„Radu m–a salutat, dar până să ajung eu părea că rade și se simte bine. Când m-a văzut, a devenit dintr-o dată mult mai serios. S-a întâmplat ceva, am făcut ceva? E supărat pe mine?”
Îmi comand o bere.
Totul merge bine. Sunt puțin anxios dar e ok, vorbesc cu oamenii, depănăm amintiri, vorbim despre ce am mai făcut și ce plănuim să facem.
Iulia mă întreabă ceva. Dau să îi răspund, dar câteva cuvinte ies rastalmacit. Încerc să le zic din nou, dar am gura uscată și, dintr-o dată, nu mai pot să fiu orientat spre exterior, spre ce îmi spun oamenii din jur, spre gustul berii, spre muzică.
„Nu mai sunt în stare să zic o propoziție, ce naiba. Ce o să creadă oamenii ăștia despre mine?”
O să-și dea seama că nu sunt persoana aia elocventă și inteligentă care trebuie să fiu ca să pot să fiu apreciat și respectat de oamenii din jur. Și știi ce o să se întâmple după aia nu?
O să mă abandoneze.
Dintr-o dată, atenția se inversează, se pune pe mine. Ce se întâmplă cu mine în acel context. Cum arăt eu din perspectiva celorlalți. Dintr-o dată, nu mai privesc, ci sunt privit.
Începe să-mi bată inima mai tare sau devin eu mai conștient de cât de tare îmi bătea inima deja. De obicei, amândouă. Sunt amețit.
“E de la bere sau…”
Sau ce? Ce altceva ar putea să fie? Hai să trecem prin toate variantele, în caz că e ceva rău de tot. Îți bate și inima tare, dacă e ceva cu asta, dacă, dintr-o dată, o să bată greșit de 2-3 ori și după o să-și strice tot ritmul și nu o să mai știe ce să facă? O să cedeze. O să se oprească, pur și simplu. O să explodeze o aortă. Aortă… Ce cuvânt interesant. Mai știi documentarul ăla pe care l-am văzut când eram mic despre corpul uman? Mai știi imaginile alea cu inima care bate? Imaginează-ți inima aia cum explodează și începe să iasă o grămadă de sânge din ea peste tot.
Încep să hiperventilez. Mi se încețoșează un pic vederea. Simt cum mi se strânge pieptul și toți mușchii și cum încep să mă doară un pic, pentru că am rămas paralizat în aceeași poziție, în încercarea de a nu face ceva greșit. Nu-mi dau seama că fac toate lucrurile astea, normal, sunt prea ocupat să am o discuție cu mine însumi.
„Shut up brain. Doar am un atac de panică. Am mai trecut de atâtea ori prin asta, știi foarte bine că asta e, nu avem ce să pățim. Doar reorientează-te pe exterior. E ok. Despre ce vorbeam? Stai… Mă întrebase cineva ceva?”
De 1 minut întreg, oamenii ăștia se uită la tine și așteaptă să-ți termini propoziția. Ai încercat de două ori și nu ai fost în stare. Ai dreptate. Nu o să faci un atac de cord. E evident că, de fapt, e vorba de un atac cerebral,
ACUM.
Trebuie să faci ceva acum.
Trebuie să acționezi, altfel o să MORI.
Mă ridic de la masă. Mă scuz grăbit și fără suflare în fața colegilor și ies afară.
Am trecut de sute de ori prin această experiență și niciodată nu am pățit nimic. Am fost la medici: la cardiolog, la endocrinolog, la psihiatru. Nu am nicio problemă de sănătate fizică. Sufăr, în schimb, de o tulburare a minții. Tulburare de panică se numește, mai exact.
Înțeleg ce sunt atacurile de panică la un nivel expert, profesional. Știu că nu am cum să mor de la un atac de panică. Am toate informațiile astea. Singura problemă pe care o am e că nu pot să le accesez.
Panica a dus anxietatea la concluzia ei logică, naturală. S-au tăiat ani, luni, zile și acum ore, minute, secunde. Tot spațiul meu mental vast, redus la o cușcă de câini.
Cum aș putea să accesez toate aceste informații rezonabile despre mine, toate acele vizite la medici din anii trecuți, toate concluziile la care am ajuns după sute de ore de studiu? Cum aș putea să fac ce trebuie să fac în situația asta, să respir adânc, să mă duc să-mi dau cu apă rece pe față, să sun un om în care am încredere?
Cum aș putea să mă gândesc și să lucrez la soluții care necesită minute întregi, când eu urmează să mor acum?
Sunt profund curios de oameni.
De când mă știu m-am uitat la ei, m-am gândit, am citit, i-am întrebat. I-am ascultat. Mi-ar plăcea mult să te ascult și pe tine.
Să te ajut să depășești criza în care ești, sau să înțelegi modurile în care copilăria, adolescența și toate experiențele importante din viața ta te-au făcut să fi cine ești azi. Și dacă vrei, să te schimbi.
Scrise de același autor
Ce rost are să „stau cu emoțiile mele”?
